Am dat un ultim tur al apartamentului. Nu părea mai nimic schimbat și totuși totul era… am mers lent, ca într-un film în care s-a montat cu slow-motion. Nu, nu voiam să accentuez emoțiile pe care le simțeam și nici să fiu „a drama queen”. Dar nu aveam mai multă energie… atât am putut, pentru ultimul tur al apartamentului pe care l-am împărțit 5 ani. Pași mici, lenți. Am atins fiecare colț… perete… ușă… cu vârful degetelor mele. De la tine nu mi-am luat, cu adevărat, „rămas bun”. Dar de la casa noastră puteam să îmi iau. Am simțit pe buricele degetelor denivelătura din ușă, făcută când ne-am certat prima oară aprins și ai dat cu pumnul în ea. Ai reparat-o, iar pentru ochiul neformat nici n-a fost acolo… dar pentru vârfului meu de deget mijlociu (și nu, nu e nicio glumă sarcastică… e doar cel mai lung deget al mâinii…), este încă acolo, la fel de vie ca în acea zi de toamnă. Am mângâiat cu grijă rafturile bibliotecii și am zâmbit la titlurile cărților pe care le-am citit împreună: tu pe un colț de pat, eu pe altul. Amintiri dintr-o altă viață… și totuși, una nu mai departe de ziua de ieri.
Am stat între acești pereți împreună pentru mai bine de 5 ani… oare la cât timp după ce nu îi vom mai atinge cu vibrațiile vocilor noastre, ecourile ni se vor estompa? Oare de cât timp este nevoie ca umbra iubirii noastre să dispară permanent din amprenta zidurilor, mesei, scaunelor… patului? De tot atâta timp? De jumate din el? Sau poate doar de un anotimp? O lună? Oare cum vor fi cei care vor veni de luna viitoare în acest spațiu pe care până mai luna trecută nu ni-l imaginam altfel decât AL NOSTRU? Oare sunt îndrăgostiți? Plini de visuri, speranțe…? Oare vor găti la fel de des împreună? Sau vor mânca take-out în timp ce se uită la episod după episod din serialul preferat? Crezi că vor păstra jardinierele mele de pe blacon? Nu știu… dar noi? Noi cât vom păstra imaginea acestui loc vie? Crezi că ne vom aminti peste 10 ani că am locuit undeva unde plintele nu doreau să stea lipite de perete nici cu rugi și unde soarele de dimineață nu bătea la fel de tare ca cel de după-masă?
10 minute… atât mi-a luat să trec lent prin fiecare loc al apartamentului în care ne-am trezit unul în brațele celuilalt pentru 5 ani. Nu e ciudat timpul? Nu e ciudat de cât de mult ai nevoie pentru a face un CĂMIN și de cât de puțin e necesar pentru a-l goli? 10 minute de rămas bun… care au trecut pentru mine ca 5 ani. 5 ani de iubire… care îmi pare că au trecut ca 10 minute. Azi predau cheile. Și, în mod stupid, nu știu ce să fac cu brelocul… pare nelalocul lui separat de chei. Așa cum par și eu separată de tine. Și totuși… fiecare trebuie să ne găsim noi chei. Și eu, și brelocul. Rămas bun!